Manastirea Tismana, Gorj
Cod LMI: GJ-II-a-A-09413
Categoria: A – monument de interes național
Natura: Monument de arhitectură
Datare: 1377-1378, cu adăugiri ulterioare
Adresa: Calea lui Traian 816
Localitate: sat Tismana; comuna Tismana
Județ: Gorj
Într-un peisaj idilic din județul Gorj se găsește Mânăstirea Tismana, leagănul monahismului român, considerat cel mai vechi așezământ monahal încă în funcțiune din Țara Românească. Ctitorită de Sfântul Nicodim în secolul al XIV-lea, mânăstirea-cetate a fost și continuă să fie un important centru religios, istoric și social, servind pe rând drept arhimandrie, sediu politic al mai multor domni, spital, școală, lăcaș de rugăciune, refugiu și apărare și vatră de cultură. Complexul arhitectural înscris pe Lista Monumentelor Istorice cuprinde Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (GJ-II-m-A-09413.01, datare 1377-1378), Paraclisul “Sf. Ilie” (GJ-II-m-A-09413.02, datare 1650, ref. 1782), turnul clopotniță (GJ-II-m-A-09413.03, datare sec. XVII, ref. sec. XIX), stăreția (GJ-II-m-A-09413.04, datare sec. XVII, ref. sec. XIX), chiliile (GJ-II-m-A-09413.05, datare sec. XVII, ref. sec. XIX) și incinta cu turnuri de colț (GJ-II-m-A-09413.06, datare 1646-1651, ref. sec. XIX).
Legenda înființării mânăstirii
Mânăstirea Tismana a fost ctitorită de Sfântul Nicodim, care s-a născut în secolul al XIV-lea în Serbia, la Prilep, într-o familie valahă. Înclinat de mic copil spre monahism, acesta a plecat de timpuriu spre Muntele Athos, unde a ajuns stareț al mânăstirii Hilandar. Legenda spune că Nicodim a primit în vis poruncă de la Maica Domnului să îi ridice mânăstire “la cascade”, așa că a plecat de pe Sfântul Munte în căutarea acelui loc. Negăsindu-l la sud de Dunăre, sfântul ar fi traversat fluviul în Țările Române întinzându-și rasa pe ape. În drumul său spre locul viitoarei mânăstiri Tismana, cea mai frumoasă și mai trainică dintre ctitoriile sale, Sf. Nicodim a ridicat mai multe mânăstiri și schituri (Vratna și Mănăstirița în Serbia, Vodița, Gura Motrului, Topolnița, Vișina, Aninoasa, Tismana în Țara Românească și Prislop în Țara Hațegului).
Se spune că, trăgând la casa unui creștin în timpul peregrinărilor sale în căutarea locului indicat în vis de Maica Domnului și, ulterior, de Sf. Antonie, Sf. Nicodim s-ar fi trezit noaptea în plânsetele copilului gazdei, pe care îl bătea tatăl său. Cercetând motivul bătăii, Nicodim a aflat că feciorul pierduse porcii familiei în locul numit “la pișători”, în care acesta l-a dus pe sfânt a doua zi. Acolo au găsit locul de la cascade, unde apa țâșnea din peșterile din munți și cădea de la înălțime în albia râului de la poalele muntelui. În acel loc, pe platforma muntelui Stârmina, unde se afla un copac mare de tisă, a ales Sf. Nicodim să ridice mânăstirea. Din copacul de tisă a construit prima biserică, în jurul trunchiului retezat, pe care l-a folosit drept masă a altarului. Se spune că mânăstirea își trage numele de la acest arbore de tisă.
Mânăstirea în secolul al XIV-lea
Despre Mânăstirea Tismana, ctitorită de Sf. Nicodim cu ajutorul domnitorilor Basarabi Radu I și fiii săi, Dan I și Mircea cel Bătrân, se spune că ar fi fost sfințită la 15 august 1377. Hrisoavele voievozilor Dan I din 1385 și Mircea cel Bătrân din 1387, arată, însă, că Radu I (1330 – cca 1383) murise înainte să termine construcția, iar fiii acestuia “au isprăvit cele nesăvârșite”. În lipsa pisaniei originale, însă, numeroase controverse planează asupra exactității datei de finalizare a construcției mânăstirii.
Tismana a fost încă de la început o mânăstire bogată, fiind înzestrată de Radu I cu multe sate și moșii, case, vămi, odoare și veșminte liturgice, iar de cneazul Lazăr cu zece sate din Serbia. Mircea cel Mare a întărit și el dania făcută de mama sa Calinichia, acordând mânăstirii și o parte însemnată din veniturile minelor de aur și aramă ale țării.
Mânăstirea în secolul al XV-lea
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, toată Valahia a suferit jafuri și prădăciuni din partea otomanilor și ungurilor. La stăruința egumenului vremii, Radu cel Frumos (1462-1475) i-a poruncit paharnicului Detcu să cerceteze hotarele mânăstirii și să le reașeze pe locurile dinainte. Începând cu 1475, ultimul an al domniei lui Radu cel Frumos, și până spre sfârșitul secolului al XV-lea, mânăstirile de zid au fost în parte distruse, în special porțile, zidurile incintelor și ușile bisericii.
Mânăstirea în secolul al XVI-lea
Conform unor cronici întocmite de Gavriil Protul, în secolul al XVI-lea Mânăstirea Tismana s-a aflat sub semnul unor prefaceri. La inițiativa lui Neagoe Basarab (1512-1521) și a doamnei sale Despina au avut loc lucrări de restaurare și s-a acoperit cu plumb toată biserica. De asemenea, cronica menționează că „și alte lucruri au făcut de la început”, istoricii considerând că era vorba de clădirile anexe, fortificațiile de centură, unele reparații făcute bisericii mari, catapetesmei (ce fusese arsă) și bisericii spitalului mânăstiresc.
Biserica Mânăstirii Tismana, închinată Adormirii Maicii Domnului, a fost zugrăvită policrom în 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, de către Dobromir din Târgoviște, cu cheltuiala marelui vornic al voievodului, Nedelcu Bălăceanu. La sfințire, aceasta fusese împodobită doar cu desene simple, monocrome, în ocru, sau, după cum spunea Cristian Moisescu în articolul “Din nou despre Tismana”, apărut în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, anul X, nr. 1-4, București, 1999, cu benzi de culoare roșie și desene geometrice (cruci, rozete, cercuri concentrice etc).
Mânăstirea în secolul al XVII-lea
În anii 1610-1611, așezământul monastic a avut de suferit în urma jafurilor și distrugerilor produse de oștile conduse de principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, care pustiiseră întreg teritoriul de la sud de Carpați.
Ajuns domn al Țării Românești în 1632, Matei Basarab a întărit Mânăstirea Tismana pentru eventualele vremuri grele: a consolidat vechile fortificații ale cetății și a refăcut din piatră biserica spitalului mânăstiresc.
Cu precădere în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, când vechile fortărețe ale Tării Românești fuseseră distruse din ordinul Porții, Mânăstirea Tismana a fost silită de împrejurări să servească și drept cetate. Astfel, începând cu anul 1605, documentele menționează existența armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784 și 1793 sunt reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligație de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania, și de a apăra mânăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.
Mânăstirea în secolul al XVIII-lea
În urma luptelor dintre otomani și austrieci, mânăstirea Tismana a suferit multe stricăciuni. Un document din acea vreme menționează că mânăstirea fusese arsă înainte de 1720, în urma incendiului, chiliile fiind aduse în stare de ruină, iar biserica a fost avariată, pictura a fost afectată atât datorită incendiului, cât și de sulițele cu care păgânii au scos ochii sfinților.
În 1716, ea „a fost centrul de operație al oltenilor”, care sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu și a căpitanului Rosseti, au izbutit să curețe țara până la Olt de otomani și tătari. În același an 1716, Mânăstirea Tismana a fost ocupată de austrieci, iar Oltenia era administrată de un ban cu reședința la Craiova și 4 boieri sub denumirea de consilieri împărătești – toți ctitori ai mânăstirii Tismana. După ce prin pacea de la Passarowitz din 1718 austriecii iau în stăpînire Oltenia, pe care au guvernat-o până în 1739, aceștia se gândesc să fortifice această provincie, în eventualitatea unor atacuri din partea turcilor și a tătarilor. Releveul întocmit de maiorul austriac Johan Weiss în 1730, compus dintr-un plan și o vedere de ansamblu, furnizează o imagine veridică și elocventă asupra caracterului de cetate puternic fortificată pe care îl prezenta mânăstirea la acea vreme.
În 1733, un colectiv de pictori formați în școala de la Hurezi au repictat altarul și naosul bisericii mânăstirii. Ei au decupat și aruncat fresca și tencuiala din 1563-1564, au aplicat o tencuială nouă peste cea cu ornamentația în ocru, pe care au executat fresca.
În februarie 1788, Austria, aliată Rusiei, a declarat război Turciei, iar luptele s-au dat, ca de obicei, pe teritoriu românesc. Mânăstirile de sub munte, între care și Tismana, au fost ocupate de trupele austriece, care s-au retras în urma luptelor din august. Turcii au ocupat și cetatea Tismanei, provocându-i mari pagube. Tot atunci a fost luat și plumbul de pe biserica cea mare și de pe biserica bolniței, toate obiectele de valoare și armele ce se găseau la acea vreme în mânăstire.
Mânăstirea în secolul al XIX-lea
Mânăstirea Tismana a jucat un rol foarte important în timpul mișcării revoluționare din 1821, Tudor Vladimirescu organizând aici o bază de pregătire și rezistență. Aici s-a scris și s-a multiplicat Proclamația de la 1821, citită ulterior pe Câmpia Soarelui (sau a Libertății) de la Padeș, pe locul pe care astăzi se află Monumentul Proclamației de la Padeș. După înfrângerea răsculaților, la Tismana s-au regrupat și consolidat forțele rămase, mânăstirea căpătând astfel rolul unui puternic centru de rezistență. În mânăstire a rămas numai un călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot al taberei. Mânăstirea Tismana a fost ultimul bastion de care s-au izbit armatele otomane, aici s-au dat ultimele lupte între panduri și otomani, când mânăstirea a fost asediată. De-abia în 1822 biserica a fost redeschisă cultului.
În 1843-1844 s-au efectuat importante reparații bisericii mânăstirii, sub ocârmuirea arhimandritului Spiridon, consemnate în inscripția din 1844 a lui Alexie zugravul din Câmpulung. Tot în 1843, piatra de pe mormântul Sfântului Nicodim, spartă de otomani și austrieci la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în căutare de comori, a fost înlocuită cu cea actuală.
Mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut, însă, cel mai fericit rezultat. Pornite din inițiativa domnului Gheorghe Bibescu, lucrările executate de arhitecți străini, marcați de stilul neogotic ce domina Europa acelor timpuri, nu și-au găsit puntea de legătură cu tradițiile noastre. Bibescu năzuia să transforme partea de sud a incintei în palat domnesc. Arhitectul Schlatter și meșterii săi Scarlat Benis și Olein au ridicat fațade încărcate cu ornamentica neogotică apuseană, în vădit contrast cu lăcașul din centrul incintei. Cât despre biserica propriu-zisă, aceasta a suferit o pierdere ireparabilă atunci când, în ciuda protestelor starețului mânăstirii și ale episcopului Calinic, în 1855 a fost dărâmat pridvorul pe trei laturi din jurul bisericii, și înlocuit cu o construcție mică, susținută pe patru stâlpi, așezată în fața intrării de vest.
Restaurările lui Schlatter abia se terminaseră când au fost înghițite în mare parte de un incendiu în 1861, care a afectat în special casele „domnești”. Abia în 1888, după ce au avut loc alte mari evenimente pe scena politică a țării (reformele din timpul lui A. I. Cuza, Războiul de Independență), statul a început restaurarea palatului ars. Tot atunci, acoperișul bisericii, sfărâmat de o grindină puternică, a fost refăcut. Aceste lucrări s-au finalizat în anul 1891.
Mânăstirea în secolul al XX-lea
Deși lucrările de restaurare la restul clădirilor din incinta mânăstirii se finalizare în 1891, spitalul mânăstiresc de la Tismana a rămas în ruină până în 1909, dată la care s-au început reparațiile. Lucrările au fost întrerupte până în anul 1915, dar s-au oprit în 1916, când a început Primul Război Mondial, așa încât abia în 1919 ctitoria basarabă a fost târnosită ca paraclis.
In 1934 au fost inițiate de Comisiunea monumentelor istorice lucrări de restaurare sub conducerea arh. Em. Costescu, precedate de ample cercetări arheologice efectuate de V. Drăghiceanu, care au cuprins o mare parte din interiorul bisericii mânăstirii și s-au extins ulterior și în afara sa.
Între anii 1943-1947, mareșalul Antonescu a ascuns la Tismana o parte din tezaurul României. Au fost depozitate mai întâi în beciul mânăstirii, iar mai apoi în stânca Stârminei, 212 tone de aur. Pe lângă comoara românilor mai fusese tăinuită aici și o parte din tezaurul polonezilor – pe care ni-l încredințaseră în 1939, când Germania invadase Polonia.
După al doilea război mondial, călugării Tismanei au sprijinit rezistența anti-comunistă, drept pentru care au fost siliți să părăsească mânăstirea. Ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, a murit în închisoare. Pentru a nu fi închisă, Tismana a devenit chinovie de maici.
În perioada 1954-1964, la Tismana au avut loc lucrări de reconstituire a vechii înfățișări a mânăstirii, susținute de Arhiepiscopia Craiovei. Cu acel prilej, elementele decorative străine arhitecturii românești au fost deci îndepărtate, redându-i-se Tismanei o înfățișare cât mai apropiată de cea de odinioară.
Tot în acea perioadă, mai exact în anul 1955, fresca lui Dimitrie diaconul din 1766 a fost îndepărtată din pronaos, scoțându-se la iveală pictura lui Dobromir din Târgoviște. Fresca decupată împodobește friza ce înconjoară astăzi parterul clădirilor incintei și pereții muzeului.
Începând cu 1970, s-au reluat lucrările arheologice la mânăstirea Tismana, lucrări ce au scos la iveală zece morminte, în afara celor două cunoscute (Dositei Brăiloiu și Mihai Glogoveanu). În colțul de sud-est al pronaosului se află un mormânt – construit din piatră de sigă cu acoperișul în pantă pe care cei mai mulți cercetători l-au identificat ca fiind al lui Vladislav I, fapt întărit de coroana de aur găsită aici cu câteva zeci de ani în urmă. Tradiția îl știe îngropat la Tismana, iar Pomelnicul mânăstirii Tismana începe șirul domnitorilor cu Vladislav voievod.
Biserica Mânăstirii Tismana
Biserica Mânăstirii Tismana a fost sfințită la 15 august 1378 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 3 octombrie 1385, care se păstrează și astăzi. Ea este construită direct pe stânca Stârminei în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos și pridvor, dispuse în filă, și este susținută de contraforți și de pridvorul ce înconjoară pronaosul și o parte din naos. Soclul bisericii este din piatră poroasă dispusă în trei trepte în relief puțin pronunțat; recent, a fost placat cu plăci de tuf. Este de remarcat că soclul de piatră al altarului era subliniat printr-un brâu de cărămizi smălțuite, ce mai păstra ceva din smalțul lor.
Ca arhitectură exterioară, este imposibil să reconstituim ipotetic aspectul inițial al bisericii, întrucât fațadele acesteia au fost atât de mult modificate, restaurate, cârpite și căptușite de-a lungul timpului, încât formele exterioare de origine ale bisericii s-au diluat complet. Aceste remanieri exterioare datează, probabil, dintr-o epocă destul de târzie: unele sunt din epoca egumenului Ioan și a Stancăi Glogoveanu (1733-1766), altele datorate reparațiilor întreprinse de Bibescu Vodă prin arhitectul său Schlatter la 1855, care a restaurat fațadele, tencuindu-le din nou peste o tencuială mai veche, peste care s-au făcut adaosuri de zidărie pentru nivelarea suprafețelor zidurilor, dându-i astfel o înfățișare comună.
La început, biserica a fost zugrăvită monocrom, în ocru, cu figuri geometrice și florale. Prima pictură iconografică a fost executată abia în 1564 de pictorul Dobromir din Târgoviște, cu fonduri de la Nedelcu Bălăceanu, mare vornic al voievodului Petru cel Tânăr. Această pictură în culori vegetale se află și astăzi pe pereții din pronaos, fiind cea mai veche pictură bizantină ce se păstrează în Țara Românească. Calitatea artistică deosebită a picturii lui Dobromir așează ansamblul de la Tismana în aria tradițională a picturii din Țara Românească. Într-o pisanie în penel, scrisă în limba română cu caractere chirilice în naos, pe peretele de apus, este semnat: „… eu robul lui Dumnezeu, jupân Nedelcu, vel vornic fiind la bunul credicios Petru voievod, sfetnicul măriei sale, văzând acest Sfânt locaș nezugrăvit… am râvnit cu toată inima de am zugrăvit și înfrumusețat cu toată podoaba Dumnezeului de sus, dând rugăciune la măria sa bun-credicioul Io Petru voievod, feciorul marelui Mircea voievod, … și mi-au dat voie și carte domnească de am săvârșit în zilele egumenului Kir Ioan la leat 7073 (1564)… și au zugrăvit Dobromir ot (din) Târgoviște”.
Deoarece în 1732 pictura lui Dobromir “se foarte învechise”, arhimandritul Ioan al Tismanei și jupâneasa Stanca Glogoveanu au refăcut-o cu ajutorul unei echipei de zugravi a lui Ranite Grigore (Ghiorghie, Tudor, Pîtru, poate Dionisie). O altă pisanie din 1766 lasă să se înțeleagă că în 1732 s-au pictat doar altarul și naosul, iar în 1766 s-au continuat lucrarile în pronaos și pridvor, de către zugravul Dimitrie diaconul, menționat în pisanie.
Campania de refacere a întregului ansamblu monastic, inițiată de Gh. Bibescu în 1843 – 1844 și încredințată arhitectului J. Schlatter, pe lângă transformările în stil gotic aduse incintei și modificarea aspectului bisericii, a avut urmări și în ce privește pictura: ferestrele au fost lărgite, pierzându-se pictura din glafuri, iar zugravul Alexie din Câmpulung a repictat în ulei întreaga biserică pe registrele inferioare, până deasupra ferestrelor, repictare ce a fost ulterior înlăturată. Chipurile și inscripțiile erau modificate de noua pictură; o serie de figuri fuseseră înlocuite.
Din pricina dărâmării pridvorului bisericii în secolul XIX, nu putem ști cum se prezenta pictura care acoperea pereții acestuia. Actualul pridvor, refăcut în 1983, pe vechea călcătură de temelie, a fost pictat abia în anul 1994 de pictorul Grigore Popescu-Muscel, în stil bizantin.
În 1955, în cadrul lucrărilor de restaurare a Mânăstirii conduse de G. Russu, s-a trecut la extracția frescei din 1766 din pronaos – caz unic în Europa. Totodată s-a restaurat și conservat prima pictură, a lui Dobromir, datând din 1564. Fresca extrasă a fost încorporată în pereții muzeului mânăstirii și pe coridoarele chiliilor.
În pridvorul bisericii este marcat mormântul Sfântului Nicodim. De fapt, trupul sfântului a fost ascuns sub pardoseala bisericii până în secolul XVII, iar taina locului exact, ce se păstra din stareț în stareț, s-a pierdut. În biserică, într-o raclă de argint executată de meșterul Gheorghe Stoica din București în 1980, se păstrează moaștele Sf. Ioan Gură de Aur, Af. Ignatie Teoforul, degetul arătător ale Sf. Nicodim și crucea de plumb pe care acesta o purta. Racla are pe capac, în interior, prezentați în medalioane sfinții ale căror sfinte moaște sunt venerate, iar în exterior sunt scene din viața și minunile Sfântului Nicodim.
Vizitatorii bisericii pot admira și catapeteasma de stejar de la 1766, sculptată de egumenul Gherasim în stil post-brâncovenesc cu ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărătești realizate în ulei de Alexie zugravul din Câmpulung la 1844; iconostasul mic sculptat în lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie monahul (1741-1742); stranele (tetrapoadele) sculptate de călugări în anul 1731 și 1735; policandrul mare din alamă lustruită secolul al XIX-lea. De asemenea, toaca metalică din fața bisericii – unică prin originalitate și frumusețe – se remarcă datorită formei sale de vultur bicefal cu aripile întinse – stema domnitorilor Basarabi – ce cuprinde trei medalioane, câte unul pe fiecare aripă și altul pe piept. Vulturul ține cu ghearele câte o bucată de pergament ce ne spune că „această toacă s-a făcut pentru Sf(â)nta Mănăstir(e) Ti(s)ma(n), p(r)in osârdia și kiă(l)tuiala lu(i) Ștefan Ieromonahul, la anul 1840”.
Paraclisul Mânăstirii Tismana
Paraclisul Sf. Ilie al Mânăstirii Tismana este o biserică mică și foarte zveltă. Planul său se compune din pronaos, naos triconc cu turlă octagonală așezată în stil muntenesc, pe pandantivi (cf dexonline.ro: element de construcție de forma unui triunghi sferic, aflat între arcele ce susțin o cupolă.), și altar.
Organizată după sistemul athonit, Mânăstirea Tismana a avut de la început un spital mânăstiresc (bolniță), lângă care exista o bisericuță cu hramul Sf. Nicolae, azi paraclis cu hramul Sf. Ilie. În 1650, Matei Basarab refăcea biserica bolniței în afara zidului de incintă al Mânăstirii Tismana, pe marginea stancoasă de la sud-estul platoului.
La 1722, biserica bolniței a fost restaurată, ocazie cu care pronaosul a fost transformat într-un pridvor deschis cu arcade (astăzi, el este iarăși închis). Ferestrele au avut ancadramente sculptate cu motive vegetale din care astăzi se mai păstrează doar fragmente.
În urma distrugerilor datorate luptelor purtate aici între otomani și austrieci, în 1782 i s-au făcut oarecare reparații.
Ruinarea și dezafectarea clădirilor spitalului, în sec. al IX-lea, au făcut ca biserica să fie folosită pană astăzi ca paraclis. Inițial înconjurată de “chiliile spitalicești”, azi biserica se află în cimitirul mănăstirii. Tot de atunci datează și turnulețul cilindric de lângă paraclis, construit pentru garda personală a lui Bibescu-Vodă. Paraclisul a rămas nefinalizat până în anul 1915, când a fost zidit, zugrăvit și înzestrat cu cele trebuincioase prin râvna, osteneala și cheltuiala prea cuviosului arhimandrit Ianuarie Popescu, starețul Mânăstirii Tismana, și a credincioșilor.
Mica biserică avea și trei vitralii executate în 1916 la București în atelierele lui Wirnstl, dăruite de George Coșbuc și doamna sa Elena „pentru odihna fiului nostru, Alexandru ”. Alexandru Coșbuc a decedat în anul 1915 într-un accident de circulație petrecut lângă Târgu Jiu, pe drumul de întoarcere de la vila familiei din Tismana. Singurul fiu al poetului, acesta se născuse în Craiova, într-un imobil azi monument istoric, cunoscut drept Casa Grigore Gabrielescu. Vitraliile dăruite de Coșbuc se află acum în muzeul mânăstirii.
Surse:
Moisescu, Cristian, „Din nou despre Tismana”. Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, anul X, nr. 1-4, București, 1999
Marcu, Duiliu; Russu, G., „Descoperirea frescei din secolul al XVI-lea de la Mănăstirea Tismana”. Buletinul Comisiei Științifice a Muzeelor și Monumentelor Istorice și Artistice, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958
Drăghiceanu, Virg., „Considerațiuni asupra vechimii bisericii Mânăstirii Tismana”. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXVII, 1934
Istoricul Mânăstirii Tismana