Manastirea Hurezi, Valcea
Cod LMI: VL-II-a-A-09894
Categoria: A – monument de interes național
Natura: Monument de arhitectură
Datare: 1690-1709
Adresa: Strada Mănăstirii, 164-164A, 164B
Localitate: sat aparținător Romanii de Jos, oraș Horezu
Județ: Vâlcea
Mânăstirea Hurezi este unul din cele mai importante complexe monahale din Oltenia și cel mai armonios exemplar de arhitectură românească. Exemplu reprezentativ al artei epocii brâncovenești, ansamblul de la Hurezi este singurul monument din Oltenia aflat în patrimoniul UNESCO. Citiți mai multe despre marea ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu de la sfârșitul secolului al XVII-lea!
Complexul arhitectural înscris pe Lista Monumentelor Istorice cuprinde Biserica mare “Sf. Împărați Constantin și Elena” (VL-II-a-A-09894.01), Paraclisul “Nașterea Maicii Domnului” (VL-II-a-A-09894.02), Palatul Domnesc (VL-II-a-A-09894.03), Trapeza (VL-II-a-A-09894.04), turn poartă-clopotniță (VL-II-a-A-09894.05), corpuri de chilii – laturile de nord, vest și sud (incinta I-a, VL-II-a-A-09894.06), zid de incintă (VL-II-a-A-09894.07), fântână (VL-II-a-A-09894.08) și clădiri anexe (incinta a II-a, VL-II-a-A-09894.09).
Înființarea Mânăstirii Hurezi
În anul 1685, Constantin Brâncoveanu, pe atunci Mare Spătar, cumpăra „satul Hurez și cu rumânii”, odinioară moșie a boierilor Buzești. Astfel, lua în stăpânire și un schit închinat Sf. Ioan Botezătorul, aflat în grija egumenului Ioan. Schitul era situat într-un „loc de farmec și singurătate, a cărui liniște imensă doar cântecul monoton al huhurezilor nocturni o turbura”. Aici a pus în anii ce au urmat bazele celei mai strălucite mânăstiri brâncovenești!
În 1690, Brâncoveanu a trimis la Hurezi pe vărul său, stolnicul Pârvu Cantacuzino, ca să aleagă locul fundației. Ispravnicul a demarat lucrările cu ajutorul a 3 meșteri – Istratie lemnarul, Vucașin pietrarul și Manea zidarul, dar s-a îmbolnăvit și a murit înainte de finalizarea mânăstirii. Lucrările, continuate cu iscusință de Cernica Știrbei biv vel armaș Izvoranu și de Arhimandritul Ioan, au fost terminate în vara lui 1693. Atunci, „mânăstirea era încheiată și biserica a fost târnosită” în prezența domnitorului-ctitor, fiind închinată Sf. Împărați Constantin și Elena.
(Notă: Nu se cunoaște cu exactitate data sfințirii bisericii mânăstirii. Diferite izvoare menționează vara, data de 8 iulie sau de 8 septembrie 1693.)
Un an mai târziu, în toamna anului 1694, era finalizată și pictura bisericii. Aceasta a fost realizată de meșterii greci Constantin și Ioan și meșterii români Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim (Ichim). Din poruncă domnească, aceștia au imortalizat prin pictură pe toți cei care au contribuit la săvârșirea sfântului lăcaș (în pridvor), precum și pe ctitorul Constantin Brâncoveanu și toată casa lui (în tinda bisericii, pe peretele de la răsărit), neamul dinspre tată al domnului, boierii Brâncoveni (pe peretele de la apus al tindei bisericii, în dreapta) și neamul dinpre mamă, boierii Cantacuzini (pe peretele de la apus al tindei bisericii, în stânga).
Un loc aparte a fost păstrat pictării membrilor încoronați ai ambelor familii boierești, precum și lui Pârvu Cantacuzino și lui Ioan Arhimandritul, care au contribuit la înălțarea mânăstirii. Astfel, biserica mânăstirii Hurezi a fost împodobită și zugrăvită, ca nicio alta din țară, cu numeroase și prețioase portrete murale de mare valoare artistică și istorică, ce pot fi admirate și astăzi.
Dorind să dea așezământului proporții largi, Brâncoveanu a dispus construirea paraclisului Nașterii Maicii Domnului, în centrul chiliilor dinspre apus, și a bisericuței bolnița, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În perioada 1695-1697 s-a lucrat la finalizarea mânăstirii Hurezi, la ridicarea paraclisului dinspre apus, zugrăvit de meșterii Marin și Preda. În total a durat 7 ani până ce biserica și cele 3 rânduri de locuințe cu 2 niveluri, ce o adăpostesc la nord, vest și sud, cu paraclisul și clopotnița, au fost finalizate.
Doamna Marica, urmând exemplul domnului Brâncoveanu, a ridicat în partea de răsărit a mânăstirii biserica bolniței, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, zidită la 1696 și zugrăvită în 1699 de meșterii Preda și Nicola.
La 1 august 1698, arhimandritul Ioan sfârșea lucrul la schitul Sf. Apostoli Petru și Pavel, ridicat la aprox. 400 m de zidurile Hurezului spre nord. La 4 octombrie 1701, schitul era trecut sub conducerea mânăstirii Hurezi.
Și vechiul schit al Sf. Ioan fusese închinat mânăstirii Hurezi în 1696 de Constantin, fiul cel mare al voievodului, căruia îi fusese dăruit cu un an înainte de bătrânul monah Ioan.
Ultimul lăcaș religios din jurul mânăstirii Hurezi s-a înălțat peste râu spre vest în anul 1703, cu hramul Sf. Ștefan.
La această puternică fundațiune religioasă trecuseră și schitul Polovragi din Gorj, ctitoria lui Danciu Pârâianu, biserica Sf. Nicolae (zisă Geartoglu) din Târgoviște și biserica din Rămești-Vâlcea.
Pentru înflorirea acestei instituții religioase, Brâncoveanu a înzestrat mânăstirea cu numeroase moșii în Vâlcea, Dolj, Gorj, Mehedinți și Ilfov, vii, țigani, drepturi de vamă, de vin (din 10 vedre o vadră de vin de la vii din Vâlcea, Dolj și Gorj), de sare etc. Pe lângă daniile voievodului, au mai contribuit la înzestrarea mânăstirii și alți boieri și clerici cu moșii, daruri de obiecte sfinte, cărți, bani, animale etc.
În anul 1702, Constantin Brâncoveanu a numit mânăstirea stavropighie patriarhală (nr: În organizarea bisericii ortodoxe, mânăstire care depinde direct de patriarhie, și nu de o episcopie), în care conducerea o aveau călugarii prin egumenul ales de ei, cu știrea și voia ctitorilor.
Mânăstirea Hurezi în secolul XVIII
În urma păcii de la Passarovitz din 1718, Oltenia până la Olt a intrat în stăpânirea Austriei. Cu acest prilej, Mânăstirea Hurezi a primit 2 lovituri: una din partea domnului de la București, care i-a luat toate privilegiile și veniturile de dincolo de Olt, iar alta din partea noilor stăpânitori, care s-au amestecat în administrația averilor mânăstirești. Din perioada ocupației austriece a Hurezilor datează și primul document în care apare planul mânăstirii, realizat în 1731 de inginerul austriac Johann Weiss.
Din nefericire, cutremurul din 31 mai / 11 iunie 1738 a produs o serie de avarii clădirilor mânăstirii și acareturilor sale: turla bisericii paraclisului a crăpat în 3 locuri, au căzut crucile paraclisului și a crăpat amvonul, au crăpat turla cea mare și amvonul cel mic al bisericii mânăstirii, s-au surpat coșurile tuturor chiliilor.
La scurt timp după cutremur, mânăstirea a suferit pustiirea săvârșită, la 8 iunie 1738, de cetele de plăieși și haiduci de peste Olt ale Căpitanului Duca. Acestea au năvălit asupra mânăstirii, au jefuit-o și pârjolit-o, arzând acoperișurile unor acareturi.
În 1753, noul egumen al Hurezilor a devenit Dionisie Bălăcescu, care s-a dovedit a fi un stareț capabil și un adevărat ctitor. Printre îmbunătățirile și înnoirile aduse de el se numără minunatul foișor ridicat în stânga paraclisului – foișorul lui Dionisie. Ca sculptură și decorațiune în piatră, foișorul este o podoabă unică în toate mânăstirile românești.
Războiul ruso-austro-turc din 1788 a transformat Principatele în câmp de luptă, iar Mânăstirea Hurezi a fost ocupată de oastea turcească. Biserica mânăstirii, bolnița și celelalte schituri au fost transformate în închisoare și grajd de cai, suferind grave distrugeri.
În perioada 1791-1804, egumenul Hurezilor a fost Pahomie, care a încercat să readucă mânăstirea la strălucirea din trecut printr-o serie de restaurări importante. Sub oblăduirea lui s-a renovat biserica:
S-au refăcut 8 ferestre, s-a acoperit și tencuit turla cea mare, al cărei plumb fusese luat de turci, s-a refăcut turla mică, s-au renovat, șindrilit și mobilat casele domnești și chiliile, s-a consolidat foișorul, s-a refăcut pictura din paraclis, s-a renovat bolnița și i s-a reînălțat foișorul, s-a reintrodus apa, s-au refăcut mai multe case, cămări, foișoare, pivnițe, s-au ridicat un nou grajd, o nouă casă la poarta de la vale, garduri în jurul grădinilor de lângă mânăstire, coșar pentru vite și casă cu cămară pentru văcari și bivolari, s-a reparat zidul curții, s-a defrișat și drenat zona adiacentă, s-a reclădit bivolăria, s-au refăcut schiturile Sf. Ștefan, Sf. Apostoli și Sf. Ioan.
Mânăstirea Hurezi în secolul XIX
La sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea au avut loc însemnate reparații la biserică, la mânăstire și la acareturile de pe moșiile ei. Acestea au fost realizate sub oblăduirea arhimandritul Ghermano și cu ajutorul bogatului boier Grigorie Brâncoveanu, strănepotul și ultimul urmaș al marelui ctitor.
La mijlocul secolului al XIX-lea, la mânăstirea Hurezi s-au făcut alte lucrări de reparație și construcție: s-a înălțat clopotnița, s-au construit foișoare noi, s-a zidit în apropierea mânăstirii o clădire în care a funcționat timp de 26 de ani spitalul județean și s-au ridicat acareturi.
În timpul ultimului egumen al mânăstirii, Ioanichie Arhimandritul, s-a construit foișorul de la actuala stăreție, ca urmare a necesității trasformării fostelor case domnești în arhondărie (nr: clădire sau aripă a unei clădiri dintr-o mănăstire ortodoxă rezervată oaspeților). Din păcate, această lucrare simplă și foarte puțin trainică a alterat cu desăvârșire vechea construcție, blocând o bună parte din frumoasele arcade ale vechilor galerii din incinta mânăstirii.
În anul 1863 a avut loc secularizarea averilor mânăstirești, în urma căreia călugării de la Mânăstirea Hurezi s-au mutat la Bistrița, iar aici au fost aduse călugărițe din trei mânăstiri: Sărăcinești, Surpatele și Mamul.
În anul 1872, cu ocazia unor restaurări, au fost înființate în aripa de sud-vest a incintei principale și câteva corpuri de chilii triplu etajate.
Mânăstirea Hurezi în secolul XX
În anii 1907 și 1908 au fost executate mai multe lucrări de restaurare a mânăstirii sub bagheta arhitectului Ghika-Budești: clopotnița s-a restaurat în întregime, s-au schimbat 20 coloane de piatră și s-au refăcut tencuieli la clădirea dinspre nord și o parte din clădirea dinspre vest, s-au restaurat casele domnești, foișoarele domnești (cel din dreapta a fost reconstruit complet), paraclisul, foișorul călugăresc din nord, clădirile cu cerdac dinspre nord, vest și sud, clădirea spitalului, chiliile.
O intervenția amplă, cu spectaculoase restituiri ale chipului original al monumentului, a avut loc în intervalul 1957-1975. Lucrările au fost realizate după proiectul arhitectului Ștefan Balș.
Incinta Mânăstirii Hurezi
Ca toate mânăstirile domnești, Hurezi era și cetate, având ziduri de jur împrejur și un turn-clopotniță înalt de peste 25 metri. Mânăstirea e închisă de un zid împrejmuitor ce formează un patrulater neregulat, înalt de 2,5-3 m și lat de 1,3-1,5 m, construit din cărămidă alternând cu piatră și lucrat în mod aparent. Zidul cuprinde înăuntrul său patru incinte: incinta mânăstirii propriu zise, incinta dependințelor ei, incinta bolniței și a cimitirului și incinta grădinii.
Cu toate acestea, se poate considera și că, în prezent, mânăstirea Hurezi prezintă două incinte: incinta I – care cuprinde atât mănăstirea, cât și schiturile acesteia (delimitată de ziduri din cărămidă, nu foarte înalte), și incinta a II-a (fortificată și deosebit de înaltă, având clădiri pe trei laterale, iar spre răsărit un zid înalt).
La început, intrarea în mânăstire a fost amplasată în centrul aripii vestice a incintei I, acolo unde se află paraclisul, dar mai târziu, înainte de 1750, a fost închisă și transformată în refectoriu, accesul fiind permis prin coridorul boltit de sub turnul-clopotniță din aripa sudică.
Incinta I a Mânăstirii Hurezi formează un patrulater în jurul bisericii, pe ale cărui laturi se ridică pe toate părțile clădiri, în afara laturii dintre răsărit, care e despărțită de incinta bolniței și a cimitirului numai printr-un zid înalt de peste 5,5 metri și acoperit cu olane.
Incinta cuprinde pe latura de sud palatul domnesc, stăreția, biblioteca, clopotnița, pe latura de vest foișorul lui Dionisie, trapeza cu paraclisul și în continuare chilii dispuse pe două niveluri; latura nord este ocupată numai de chilii și camere gospodărești, cu un foișor sprijinit pe coloane sculptate; latura de est se închide printr-un zid înalt, străpuns de un rând de metereze. Alipit de zidul dinspre nord se află o cișmea cu baldachin sprijinit în față pe 2 coloane tronconice cu capitele sculptate.
În exterior, clădirile incintei se termină prin ziduri înalte, întărite din loc în loc prin contraforturi. Zidul nordic se continuă spre vest și est pe o lungime considerabilă.
Clădirea de pe latura sudică se împarte în 2 jumătăți. Cea dinspre est se compune din 2 săli mari cu tinzi la mijloc și câteva dependințe de serviciu în jur. De-a lungul vremii, sălile s-au împărțit prin ziduri în mai multe camere, destinate azi locuințelor oaspeților, alcătuiau odinioară casele domnești ale ctitorului. Ele comunică cu incinta prin 2 foișoare deschise, de formă pătrată, cu arcade sprijinite pe coloane și cu scări de piatră.
A doua jumătate a clădirii, cea dinspre vest, dispusă pe parter și etaj, cuprinde în mijloc clopotnița mânăstirii și se compune din chilii cu deschidere spre interiorul curții, în galerii cu arcade sprijinite pe coloane de piatră. Aceste galerii comunică cu incinta prin cel de-al doilea foișor de la casele domnești. La mijlocul chiliilor se ridică clopotnița mânstirii, dispusă pe 3 niveluri. La parter, sub o boltă sferică, se află intrarea cea mare a mânăstirii, care conduce în incintă și care se închide cu 2 porți mari.
Clădirea de pe latura vestică, dispusă pe 2 niveluri (parter și etaj), cuprinde în mijloc paraclisul mânăstirii, se compune din chilii care dau către interiorul curții, la fel ca cele din clădirea de pe latura sudică. În față se află un frumos pridvor cu arcade sprijinite pe coloane de piatră cu baze și capiteluri împodobite.
Sub paraclis, în dreptul etajului I, se află o încăpere boltită, care comunică pe de o parte cu interiorul, printr-o deschidere tainică, pe de altă parte cu exteriorul, spre vest. Sub această încăpere, la parter, se află trapeza mânăstirii, acoperită cu o boltă sferică.
Trapeza e frumos decorată și zugrăvită în frescă. În spate se văd portretele murale ale ctitorilor Constantin Brâncoveanu și Maria Doamna. Cei doi pereți din față și spate ai trapezei ar fi fost odinioară deschiși în formă de arc, ca pentru o mare poartă. La început aici se lăsase trecere din curtea mânăstirii la grădina ce se întindea în afara ei. Cele două ziduri au fost astupate de arhimandritul Ioan, primul egumen al mânăstirii.
Corpul paraclisului e construit în același fel ca și biserica cea mare, cu o singură turlă împodibită cu arcaturi. Acoperișul poartă în vârf o cruce foarte bogată cu tasuri aurite și legată cu lanțuri.
Clădirea de pe latura nordică, dispusă pe 2 niveluri, se compune exclusiv din chilii deschise spre curtea interioară.
Incinta dependințelor mânăstirii e situată la sudul celei dintâi și e mult mai mare, incluzând câteva clădiri fără însemnătate arhitectonică. Intrarea se deschide pe sub o asemenea clădire amenajată în formă de turn în dreptul clopotniței și e legată de aceasta printr-o șosea în pantă.
Incinta bolniței și a cimitirului e situată la răsăritul celor descrise mai sus și e despărțită de ele printr-un zid înalt de peste 5,5 metri. În interiorul acestei incinte se află cimitirul, biserica, bolnița, azi în ruină, și un foișor.
Incinta grădinii e situată la vest față de incintele bisericii si dependențelor. În această incintă se află o construcție mare, pe trei niveluri, ridicată pe vremea lui Barbu Dimitrie Știrbei ca reședință domnească de vară, care a servit ulterior ca local spitalului județean.
Biserica mare a Mânăstirii Hurezi
Biserica cea mare a Mânăstirii Hurezi, închinată Sfinților Împărați Constantin și Elena, are o lungime de 32 de metri și o înălțime de 14 metri, fiind zidită în formă de cruce și împărțită în pridvor, pronaos, naos și Altar. La intrarea din față, pe axul longitudinal al bisericii, s-a construit mai târziu un al doilea pridvor, mai mic, pătrat, boltit și sprijinit pe 2 stâlpi mai lungi.
Pridvorul se sprijină pe 10 coloane de piatră, scurte, cu capiteluri corintice inspirate din stilul Renașterii. Stâlpii se unesc în arcade, fiind legați între ei prin coarde de lemn. Peste arcade se află o boltă compusă din 3 calote sferice. Chenarele ușilor și ferestrelor sunt artistic sculptate în piatră, cu ornamentație și stil deosebite.
Ușa bisericii, de marmură albă, e încadrată, ca și pisania ce se găsește deasupra, cu un chenar frumos săpat, care înfățișează o ramură de acantus cu flori. O cornișă sculptată împodobește ușa sus, iar jos, sub pisanie, partea superioară a intrării e terminată în formă de acoladă joasă, având la colțuri două rotocoale mari, în care s-a sculptat: în cel din dreapta vulturul cu 2 capete – stema Cantacuzinilor, în cel din stânga acvila cu crucea în plisc – stema Țării Românești.
Pronaosul are formă dreptunghiulară și e mai larg decât naosul. În mijlocul lui, pe zidul ce-l desparte de naos și pe 2 stâlpi octogonali decorați cu flori orientale, se ridică turla mică (octogonală) a bisericii. În pronaos se găsesc mai multe morminte, printre care al doamnei Ancuța Brâncoveanu, al lui Ioan Arhimandritul, al Mariei, fiica lui Diicul Bengescu și soția lui Ion Băleanu, și al lui Ioan Măldărescu.
Naosul impresionează prin proporția lui măreață și înaltă, cu tâmpla bogat împodobită și poleită. Deasupra lui se ridică turla cu 12 laturi, sprijinită în interior pe arce și masive de zidărie.
Întregul interior al bisericii e acoperit de sus până jos cu o bogată zugrăveală realizată în tehnica bizantină a frescei în toată vitalitatea sa. Pictura interioară (a pronaosului) dezvăluie un extraordinar registru inferior dedicat în întregime imaginilor votive: Constantin Brâncoveanu cu soția și cei unsprezece copii și domnitorii valahi din vremurile mai vechi, Basarabii și Cantacuzinii. Peretele dinspre răsărit al pronaosului exterior este în întregime decorat cu o magnifică frescă a „Judecății de Apoi”.
La interiorul bisericii se mai remarcă și iconostasul din lemn de tei sculptat, suflat cu aur, o piesă extrem de valoroasă datorită faptului că s-au păstrat icoanele originale, scaunul domnesc sculptat tot în lemn, purtând stema Cantacuzinilor, strănile și un bogat policandru, toate din vremea ctitorului.
Decorația exterioară a bisericii Mânăstirii Hurezi se remarcă prin chenare suprapuse, despărțite de un brâu bogat, și ferestre împodobite cu motivul funiei împletite.
Surse:
I. Vulcan, „Mănăstirea Hurezi – Descriere generală arhitectonică”. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1908, anul I, octombrie-decembrie.
I. Ionașcu, „Istoricul Mânăstirii Hurez după documente inedite din arhiva Eforiei Spitaleleor Civile”. Arhivele Olteniei, 14, nr. 79-82, mai-decembrie 1935
Marin Pretorian, “Mănăstiri și Schituri din Mitropolia Olteniei”. Ed. Sfintei Mitropolii a Olteniei, 1942
Ion Donat, „Fundațiunile religioase ale Olteniei. Partea I-a: Mânăstiri și schituri”. Arhivele Olteniei , 15, nr. 86-88, iulie – decembrie 1936
Dan Mohanu, „Hurezi. O problemă complexă privind conservarea patrimoniului artistic post-bizantin. Observații preliminare”. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1991, nr. 3
Alex Lăpedatu, „Mănăstirea Hurezi – Note istorice”. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1908, anul I, aprilie-iunie.
N. Ghika-Budești, „Mănăstirea Hurezi – Biserica cea Mare”. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1909, anul II, ianuarie-martie
V. Cîndea, „Cutremurul din 31 mai 1738 și pagubele Hurezului”. BMM, 1958
N. Ghika-Budești, I. D. Trajanescu, „Raport despre lucrările de restaurare a mănăstirii Hurezi”, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1909, anul II, ianuarie-martie
„Mănăstirea Hurezi, jud. Vâlcea”. 360.inp.org.ro
„Mănăstirea Horezu”. Cimec.ro
Broșura „Mănăstirea Hurezi – mănăstire de maici, viaţă de obște”. Monument-istoric.ro